1. Caracterul şi semnificaţia crizei

 Criza financiară şi economică care bântuie lumea este o criză a capitalismului neo-liberal şi neo-conservator. Pe de o parte, neo-liberalismul a pretins că piaţa, respectiv concurenţa liberă a iniţiativelor private, poate rezolva totul şi ca atare statul trebuie să dispară nu numai din calitatea de agent economic ci şi din aceea de agent de reglementare şi control al manifestărilor concurenţiale. De asemenea, văzând în inegalitate cel mai bun stimulent pentru iniţiativă şi acţiune, această doctrină a redus şi rolul statului ca factor de redistribuire şi garant al serviciilor publice. În aceste condiţii, este adevărat, nivelul general de impozitare a scăzut iar economia a crescut. Creşterea i-a îmbogăţit, însă, numai pe unii, din ce în ce mai puţini, lăsându-i pe tot mai mulţi tot mai săraci. În acelaşi timp, cantitatea şi calitatea serviciilor publice (sănătate, şcoală, transporturi etc.) au scăzut, afectând fibra vitală a societăţii. Pe o atare linie România riscă să redevină o ţară bogată cu oameni săraci.

 Pe de altă parte, neo-conservatorismul internaţional a exacerbat rolul statului. Contradicţia acestuia cu neo-liberalismul este numai aparentă. În timp ce statul s-a retras din economie şi din sfera serviciilor publice, el s-a implicat mai mult în problemele de ordine publică şi în chestiunile militare. În locul promovării justiţiei sociale a fost dezvoltată justiţia penală; în loc de servicii publice, ordine publică; în loc de soluţionarea conflictelor prin negocieri s-au declanşat războaie.

 În sinteză, în locul întăririi statului social s-a exacerbat statul poliţienesc justificat prin punerea în opoziţie a libertăţii şi securităţii. În atare context, chiar şi securitatea a căpătat o expresie individualistă: nu securitatea socială a fost căutată ci securitatea individuală şi de aceea, dacă pe plan economic securitatea socială a devenit imposibilă, pe plan politic drepturile individuale au fost sacrificate. Totodată, o mare parte a creşterii economice a fost stimulată dar şi consumată de cheltuielile de război. Capitalismul neo-conservator fără intervenţie militară (mai ales pentru schimbarea regimurilor politice adverse) este ca floarea fără parfum.

 România a fost şi ea, de la (pseudo-)revoluţia portocalie din 2004, martora limitării drepturilor civile. În plan extern, nefiind suficient de puternică spre a promova intervenţionismul pe cont propriu, a practicat, totuşi, un discurs neo-conservator şi s-a inserat servil în politica marelui său mentor neo-conservator, SUA. Lecţia pentru români este aceia că actorii politici care nu dispun de mijloacele specifice expansionismului, dar adoptă agende expansioniste, sfârşesc în izolare. În faţa crizei şi a agitaţiilor sociale anunţate de ea, această dreaptă neo-liberală şi neo-conservatoare a fost prima care, fără nici un accent autocritic, a schimbat în mod oportunist discursul. De la retorica inegalităţii, dezbinării şi excluderii ea a trecut la reabilitarea rolului statului, iar de la fetişizarea privatizării a sărit la sacralizarea naţionalizărilor, cu un elan care, în lipsa convingerilor ideologice, riscă să o propulseze – evident, până când va trece furtuna – în extrema opusă.

   2. Reacţia social-democrată

Surprinzător este faptul că, în acest timp şi pe un atare fundal, stânga democrată – pentru care totdeauna statul a fost mai important decât piaţa, munca mai importantă decât capitalul şi comunitatea mai importantă decât simpla colectivitate de indivizi – apare a fi mai degrabă tăcută şi timorată. Timiditatea stângii îşi găseşte, probabil, explicaţia în perplexitatea produsă de dezinvoltura cu care adversarii săi ideologici îi folosesc argumentele până mai ieri repudiate. Ea trebuie să iasă, însă, din starea de uimire şi să treacă la ofensivă marcând ceea ce o diferenţiază pe fond de noul discurs al dreptei. Stânga trebuie să-şi recapete încrederea în sine, deoarece ea are abilitatea naturală de a utiliza eficient instrumentele pe care le are la îndemână statul.

 Un bun program anti-criză nu este suficient dacă el nu dovedeşte că nici atunci când dreapta şi stânga spun acelaşi lucru în realitate stânga şi dreapta nu sunt acelaşi lucru. Din atare perspectivă, elemente esenţiale de diferenţiere sunt ţintele şi metodele programului anti-criză. Pentru social-democraţi ţintele specifice sunt trei:
- protecţia categoriilor celor mai vulnerabile faţă de acţiunea crizei;
       - evitarea apariţiei îmbogăţiţilor crizei, a noii oligarhii de criză;
- reabilitarea şi consolidarea coeziunii socio-economice a naţiunii după trecerea crizei.
Cât priveşte metoda specifică aceasta se bazează pe principiul solidarităţii aplicat la nivelul relaţiilor inter-individuale, la nivelul societăţii şi a nivel trans-naţional (criza fiind, totuşi globală ca efect al interdependenţei obiective a naţiunilor în epoca actuală).

    3. Obiectul şi metodele protecţiei

 Mulţi vor suferi loviturile crizei economico-financiare globale. Dintr-o perspectivă social-democrată numai unii trebuie să fie obiect al protecţiei. Aceştia sunt cei care riscă să îşi piardă economiile depozitate în bănci, cei care pot să îşi vadă diminuate fondurile depuse în contul pensiei, cei care ar putea rămâne fără locuri de muncă şi cei care ar ajunge la falimentul micilor lor întreprinderi. De principiu, deci, ţinta nu este salvarea băncilor sau a marilor societăţi comerciale. Sprijinul eventual acordat acestora este doar mijlocul prin care se urmăreşte salvarea locurilor de muncă ori a depozitelor bancare. De asemenea, banii pe care statul i-ar putea lua din buzunarul contribuabililor spre a a-i folosi în susţinerea pieţei financiare trebuie acordaţi sub condiţia respectării principiului potrivit căruia instituţiile financiare sunt în serviciul economiei iar nu invers. Nu poate fi tolerată situaţia scandaloasă în care neo-conservatorii americani au permis folosirea banilor publici alocaţi salvării băncilor pentru prime exorbitante acordate celor care au creat criza, „pisicilor îmbuibate” cum le spune presa americană.

 Garantarea integrală a depozitelor populaţiei ar fi un pas esenţial pentru creşterea încrederii în bănci. Ţinând seama de faptul că băncile româneşti sunt solide din punct de vedere financiar, acest pas ar fi posibil tocmai pentru că nu este excesiv de riscant. În acelaşi timp, statul ar trebui să garanteze creditele interbancare, precum şi creditele acordate întreprinzătorilor mici şi mijlocii. Pe de altă parte, se cer înăsprite controlul şi sancţiunile împotriva acordurilor care ar putea permite controlul pieţei financiare de către bănci sau care ar crea o poziţie dominantă în favoarea acestora în raporturile cu clienţii. Autoritatea pentru protecţia consumatorului ar urma să primească puteri sporite într-un atare context.

 4. Combaterea speculaţiei ilicite sau excesive

 Este momentul lansării unor politici (inclusiv în ceea ce priveşte reformele normative) care să încurajeze producţia şi să descurajeze speculaţia. În mod special şi urgent se impune oprirea activităţilor speculative care ar folosi banii statului şi mai ales a celor care ar urmări specularea crizei, adică valorificarea dificultăţilor economico-financiare pentru o îmbogăţire rapidă de natură a crea o nouă generaţie de oligarhi. La nevoie, date fiind condiţiile speciale, statul şi-ar putea rezerva chiar dreptul de a suspenda activitatea burselor pe perioade mai lungi, până la calmarea pieţei. Motivaţia unui asemenea gest care pare extrem este simplă: întreprinderile care sunt solide financiar să nu cadă pradă speculaţiilor de pe burse. Revizuirea legii privind specula ilicită şi revederea competenţelor Consiliului concurenţei s-ar impune în acest sens. În acelaşi sens, Banca centrală trebuie încurajată să intervină cu fermitate împotriva speculatorilor, rezidenţi sau nerezidenţi.

   5. Salvarea coeziunii economico-sociale

 Crearea de locuri de muncă (inclusiv pentru absorbirea forţei de muncă reprezentate de românii care se vor întoarce din străinătate) şi susţinerea clasei mijlocii reclamă lansarea de către stat a unor proiecte de investiţii strategice. Astfel de proiecte ar viza infrastructurile, dezvoltarea rurală şi creşterea capacităţii instituţiilor administrative. Constituirea unor fonduri suverane care să permită efectuarea respectivelor investiţii este o idee care merită explorată. Numai o asemenea abordare poate asigura pe termen lung acea coeziune economico-socială la nivel naţional care să permită reluarea creşterii şi o dezvoltare durabilă după ce criza propriu-zisă va fi fost depăşită.

 6. Rolul şi formele solidarităţii

 Combaterea crizei, minimizarea impactului ei şi reabilitarea post-criză presupun regăsirea sau consolidarea solidarităţii naţionale. Fără înţelegerea şi sprijinul societăţii statul nu poate face mare lucru. De fapt, statul nu poate garanta ieşirea din criză ci numai crearea cadrului care să permită comunităţii cetăţenilor a o face. Solidaritatea lor implică o anumită politică referitoare la contribuţia fiscală şi un pact privind liniştea socială. O suprataxă pe averile mari şi pe bogăţia ostentativă, o impozitare ridicată a profiturilor speculative trebuie asociată cu reduceri de impozit de natură a premia sau stimula investiţii creatoare de locuri de muncă (în special atunci când investiţiile au în vedere şi protecţia mediului sau sprijinirea serviciilor publice). Motivarea plătitorilor de impozite prin premii şi sancţiuni adecvate, ca şi reintegrarea socială a deţinătorilor de averi cu surse suspecte sau neclare prin aducerea capitalului lor în circuitul economic oficial şi în proiecte de interes public, constituie obiect al unui alt pachet de măsuri. În general, principiul de urmat nu este acela ca impozitele să fie mari sau mici ci ca ele să inducă anumite atitudini menite a dezvolta coeziunea socială şi economică a naţiunii.

 Pe de altă parte, este indispensabilă realizarea unui acord cu sindicatele având ca obiect un moratoriu asupra conflictelor de muncă deschise. În compensaţie trebuie intensificate şi instituţionalizate negocierile tripartite guvern-patronat-sindicate, trebuie consolidate rolul şi acţiunea concretă a Consiliului Economic şi Social şi trebuie acordate puteri speciale de intervenţie pentru Avocatul Poporului. Din criză nu se poate ieşi prin acordarea de salarii mai mari ci prin mai multă muncă şi stoparea consumului iraţional.  În paralel, o reaşezare a raporturilor între salariile plătite din fonduri bugetare sau în sectoare de interes public apare obligatorie. Ea constituie un gest de solidaritate şi un instrument în realizarea coeziunii. De aceea, o Comisie Naţională pentru Echilibrul Salarial ar constitui o măsură urgentă într-un program social-democrat. În ceea ce priveşte echilibrul între salariile din sectorul public şi cele din sectorul privat, la acesta se poate ajunge prin politici fiscale. În fine, este vremea să se recunoască faptul că nici un guvern naţional nu poate face situaţiei fără solidaritate şi coordonare trans-naţională. Pentru o ţară ca România aceasta implică susţinerea ideii unei Guvernări economice europene, a creării unui post de Comisar european pentru economie şi fiscalitate care să fie vicepreşedinte al Comisiei Europene şi preşedinte al ECOFIN, a înfiinţării unei autorităţi europene de control al pieţelor financiare şi a constituirii unui fond european pentru combaterea crizelor financiare şi efectuarea de investiţii strategice. Confruntate cu criza, ţările membre ale UE au nevoie nu doar de politici coordonate ci şi de politici comune europene aplicate cu instrumente politice europene.

 7. În loc de concluzii

 Asemenea măsuri şi multe altele trebuie discutate cu populaţia în contextul campaniei electorale în curs. Nu promisiunea creşterilor salariale fără corelaţie cu creşterea productivităţii sau alte asemenea pomeni virtuale (care la data scadenţei nu vor putea fi livrate) pot convinge electoratul, ci acceptarea realităţii şi propunerea unor soluţii practice, eventual dureroase dar eficiente şi echitabile.

Criza începută în SUA a sancţionat neo-liberalismul lui Bush şi l-a adus la putere pe Obama. Unda de şoc va mătura produsele portocalii ale neo-conservatismului american din Europa de est. Urmează, deci, Băsescu! Social-democraţii trebuie să fie pregătiţi şi activi. Ei se află în faţa unei ocazii istorice pe care nu au dreptul să o rateze. Este ora social-democraţiei!