Criza georgiană, cu reverberaţiile sale regionale şi globale, va intra in istorie ca moment simbolic pentru sfârşitul ordinii unipolare, aşa cum înlăturarea lui Romulus Augustulus de către vizigotul Odoacru a fost omologată ca dată a prăbuşirii Imperiului Roman sau revoluţia lui Cromwell ca eveniment care marchează sfârşitul ordinii feudale şi începutul epocii moderne. Atunci când o ţară (în speţă Rusia) intervine militar pe teritoriul alteia în scopul de a promova acolo în mod unilateral propria logică politică iar comunitatea internaţională constată că nu are instrumentele spre a impune revenirea la situaţia anterioară declanşării respectivei intervenţii, înseamnă că lumea se află într-o criză de mijloace. Atunci când comunitatea internaţională (în speţă UE şi SUA) nu are mecanismele spre a defini un punct de vedere comun şi a mobiliza o voinţă comună în apărarea unei stări de fapt şi a regulilor pe care aceasta se întemeiază şi care tind să o conserve, înseamnă că lumea se găseşte într-o criză a instituţiilor. Atunci când membrii comunităţii internaţionale (în speţă, democraţiile euro-atlantice) nu pot cere unuia dintre ei (în speţă Rusia) să respecte o singură prevedere a dreptului internaţional pe care ei înşişi să nu o fi încălcat înainte, lumea se confruntă cu o criză morală. Cele trei crize fundamentează prevalenţa dreptului forţei asupra forţei dreptului, respectiv circumscriu criza dreptului internaţional împreună cu care marchează criza ordinii globale.

           Prăbuşirea sistemului mondial bipolar nu a însemnat victoria Occidentului capitalist-democrat asupra Orientului comunist-totalitar, ci implozia celui din urmă sub efectul acţiunii legilor obiective ale pieţii, corelat cu civilizarea celui dintâi sub presiunea revendicărilor sociale. La scara mare a istoriei a fost vorba mai mult despre o convergenţă care a făcut ca războiul ideologic să se termine din lipsă de combatanţi, decât de excluderea celui mai slab de către cel mai tare ori de convertirea greşiţilor de către cei drepţi. De aceea liderul blocului occidental, SUA, şi-a asumat în mod eronat, odată cu triumful, titlul de unic jandarm al păcii mondiale organizate pe baza principiilor, valorilor şi practicilor sale. Pax americana a putut dura doar atâta timp cât subiecţii ei neamericani – pe cale de a deveni obiect al unei istorii încheiate – au sperat că superputerea unică are dorinţa, ştiinţa şi capacitatea de a transforma „visul american” nu doar în proiect universal ci şi în realitate universală. Din nefericire, SUA nu au ştiut cum, nu au putut şi nu şi-au dat silinţa să-i integreze nici pe vechii aliaţi nici pe vechii inamici, nici pe noii fideli nici pe tradiţionalii clienţi într-un univers care să îmbine bunăstarea şi demnitatea, securitatea şi libertatea, multiculturalismul şi solidaritatea umană, aşa cum o făcuseră pe teritoriul lor. În schimb s-au considerat îndreptăţite să „evanghelizeze” lumea impunând Cuvântul Sfintei Scripturi a Noului Ierusalim american, fără a-i făgădui pământul libertăţii şi a-i oferi salvarea demnităţii. Bipolarismului politico-ideologic i-a urmat un unipolarism politico-ideologic când ar fi fost necesar un unipolarism pur şi simplu politic integrator. Necesar dar nu şi posibil. Chiar şi fără erorile Americii americano-centrismul nu ar fi rezistat întrucât orice unipolarism este esenţialmente instabil. Omenirea nu poate sta prea mult într-un picior. Lipsa de realism şi narcisismul american nu au făcut decât să grăbească un eşec legic.

 Sfârşitul oricărei ordini anunţă, însă, o nouă epocă de dezordine. Cum ar trebui abordată această situaţie cel puţin inconfortabilă dacă nu chiar ameninţătoare?Unii vorbesc despre începutul unui nou Război Rece. Este greşit. Războiul Rece s-a purtat între două blocuri constituite pe baza unor ideologii opuse. În ceea ce o priveşte, lumea de azi – sau măcar principalii săi actori – stă pe o temelie ideologică esenţialmente comună. Olimpiada de la Beijing a arătat că nici măcar China nu mai este comunistă în sensul marxist-leninist al termenului. Chiar dacă în planul politicii reale democraţiile diferă – America, UE, Rusia, Japonia etc. oferă imaginea unui sistem cu geometrie variabilă alăturând democraţii conservatoare, liberale şi controlate, plebiscitare, reprezentative şi directe, pluraliste şi monopartide etc. – dezbaterea ideologică nu mai îmbracă forma confruntării şi nu mai priveşte principiile ci se rezumă la nuanţe. Într-o populaţie ajunsă obiectiv la globalizare, legile pieţei au triumfat – inclusiv în forma economiei sociale de piaţă – şi au impus organizării politice a societăţii un minim de libertate, transparenţă şi pluralism. Separarea totală sau masivă dintre societate şi politică au devenit imposibile. Aceasta face imposibil un Război Rece.

 Unii cred, însă, că dezordinea post-unipolară se va concentra într-o conflagraţie fierbinte opunând pe principalii actori globali şi regionali; în special SUA şi Rusia. Este improbabil. Dacă Războiul Rece, dar şi războaiele mondiale care i-au premers şi în care şi-a găsit originea au lăsat o moştenire intelectuală importantă, aceasta se referă la convingerea marilor puteri că trebuie să evite confruntarea directă. Respectiva convingere este parte a culturii politice contemporane. Nu războiul este exclus ci războiul nemijlocit între principalii operatori ai ordinii – sau dezordinii – mondiale. Micii operatori se pot încăiera întrucât ştiu că marii gardieni ai lumii, neputând îngădui ca vreunul dintre combatanţi să fie complet exclus din jocul de putere şi din mecanismul global de contraponderi, nu vor lăsa să se ajungă la anihilarea totală a vreunuia. Oricât de aspră va fi confruntarea lor retorică, SUA şi Rusia vor căuta să păstreze echilibrul între ele; un echilibru dinamic, este adevărat, dar echilibru. Prinsă între exigenţele euro-atlantice şi sfidările euro-asiatice, UE nu va accepta să se lase antrenată de obsesiile confruntaţionale ale unora dintre noii săi membri răsăriteni, inspirate de o nefericită rusofobie care, este adevărat, le-a fost băgată în oase cu vârful baionetei şi imprimată în suflet cu şenila tancurilor. Superputerile emergente, precum China, ştiu că şansa lor istorică ţine nu de creşterea cheltuielilor militare ci de creşterea puterii economice care, la rândul său, depinde de evitarea războiului.

 Pacea nu se reduce, însă, la absenţa războiului. Dezordinea de după unipolarism nu este o formă a păcii. Ea este un ansamblu haotic de confruntări geo-politice la nivel global care au loc între centre de putere asimetrice şi cu identitate fluctuantă, într-un mediu internaţional nereglementat (căci vechiul drept internaţional, chiar dacă nu a primit certificat de deces, este în moarte clinică) în care unilateralismele intră spontan în coliziune. Căutarea echilibrului este o tendinţă firească a oricărei entităţi. Găsirea lui pe cale naturală într-o lume cu structuri asimetrice presupune încercări şi reiteraţii dureroase multiple, succesul final integrând suma unor eşecuri tragice. Alternativa este un proces politic negociat şi condus care să îi implice, în fiecare din fazele sale, pe toţi actorii globali, regionali şi locali interesaţi.

            Atunci când, la sfârşitul anilor 60 ai secolului trecut, după experienţa Războiului de şase zile şi cea a „primăverii de la Praga”, cele două blocuri adverse în Războiul Rece au constatat că nu pot controla perfect dizidenţele interne şi nici nu pot sprijini eficient dizidenţele din tabăra adversă, s-a ajuns la concluzia că inamicii trebuie să se întâlnească spre a negocia, dacă nu pacea, cel puţin un cvasi-armistiţiu, precum şi regulile luptei astfel încât fiecare să poată urmări obţinerea câştigurilor dorite fără a periclita esenţial existenţa şi proiectele celuilalt. Aşa s-a ajuns la Actul Final de la Helsinki şi la ceea ce s-a numit „destindere”. Aceasta a fost un mecanism complex pentru garantarea echilibrului universal al puterilor adverse în condiţiile în care dinamica fiecăreia în promovarea intereselor specifice nu a fost oprită.

 Experienţa Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ar trebui să-i inspire pe cei care caută acum cu responsabilitate şi realism, să transforme noua „supă primordială” reprezentată de dezordinea consecutivă unipolarismului eşuat, într-o ordine globală nouă. Întrucât de undeva trebuie început şi ţinând seama că iniţiativele grandioase riscă să nu depăşească fazele pregătitoare, s-ar putea imagina o „conferinţă-pilot” limitată la Caucazul de Sud sau una care să privească acea Europă extinsă de la Vancouver la Vladivostok (astăzi adunată, fără prea mare eficienţă, în OSCE). Indiferent de opţiune, invitarea tuturor membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU – spre a se asigura şi participarea Chinei – este obligatorie.

 O asemenea conferinţă internaţională ar trebui să redefinească principiile de bază ale dreptului internaţional şi relaţiilor internaţionale, în condiţiile în care cele introduse în Carta ONU, tratatele cu vocaţie universală şi Actul final de la Helsinki nu mai funcţionează. Egalitatea suverană, neamestecul în treburile interne, nerecurgerea la forţă şi proporţionalitatea reacţiei faţă de ameninţări sau agresiuni, au fost subminate prin recunoaşterea unor entităţi nestatale (indivizi sau comunităţi umane) ca subiecţi de drept internaţional, practic purtători de suveranitate, prin afirmarea unui drept la intervenţie (nu numai în scopuri umanitare ci şi pentru raţiuni de securitate ţinând de natura unor regimuri politice) şi prin formularea unor doctrine neo-conservatoare precum cea a „loviturii anticipative” (sau „preventive”). Dreptul la autodeterminare, înainte recunoscut exclusiv popoarelor, a fost extins nu numai la minorităţi ci şi la comunităţi cu identitate civic-culturală discutabilă. Securitatea nucleară nu mai este apărată prin caracterul închis al clubului puterilor îndreptăţite a deţine arma nucleară, de capacitatea de a accede la acest tip de armament beneficiind, în fapt, state din afara clubului şi chiar persoane private. În faţa acestor evoluţii revenirea la preceptele dreptului postbelic şi al ordinii bipolare nu este o soluţie realistă. Păstrarea regulilor şi practicilor impuse de unipolarism, mai ales în lipsa unui jandarm global ascultat, respectat, luminat, democrat şi responsabil (figură imposibil de realizat) nu este, însă, nici ea admisibilă.

           Conferinţa internaţională pentru securitate şi cooperare într-o ordine post-unipolară ar mai trebui să revadă rolul, competenţele, resursele, procedurile şi instrumentele organizaţiilor internaţionale. De asemenea, ea ar urma să actualizeze sau completeze procedurile de urmat în desfăşurarea relaţiilor dintre operatorii politici ai lumii, precum şi să stabilească un nou sistem de garanţii ale securităţii şi stabilităţii regionale şi globale. Revenirea la bipolarism ar echivala cu revenirea la echilibrul terorii. Revenirea la unipolarism ar echivala cu revenirea la haosul produs de arbitrariul unei lumi asimetrice. Din experienţele trecutului ar trebui sintetizat modelul unei ordini a globalismului multipolar caracterizat de simetria polilor acţionând printr-un mecanism al solidarităţii şi subsidiarităţii globale. În acest context şi pornind de la actuala criză caucaziană, UE are de soluţionat şi dilema dacă doreşte ca Rusia să constituie un pol integrat subsistemului emisferei nordice sau unul făcând parte din subsistemul prefigurat astăzi prin Grupul de la Shanghai?!

 Cea mai importantă dintre dileme şi cea mai urgent de rezolvat este, însă, următoarea: vrem ca drumul spre o nouă ordine atât de necesară să fie ghidat de faptele noastre sau de voinţa noastră politică?