Când cu câteva luni în urmă în România se organizau primele alegeri europene, m-am decis să încep un nou mod de comunicare cu compatrioţii mei utilizând calea blog-ului. Mi se părea important să multiplic în acest fel numărul contactelor directe cu cei care erau sau puteau deveni interesaţi de contextul şi consecinţele intrării naţiunii române în faza post-modernă a istoriei sale, de oportunităţile, sfidările şi pericolele pe care acest moment istoric le aducea cu sine. Lucrul mi se părea cu atât mai urgent cu cât îmi era evident că la aproape un an de la intrarea oficială a României în Uniunea Europeană românii nu dădeau semne să fi înţeles că trăiau un moment calitativ diferit de ceea ce trăiseră până atunci. Din păcate, multele mele obiligaţii şi urgenţe m-au făcut să nu depăşesc stadiul lansării adresei mele de contact (site-ului).

 Intrarea efectivă în anul electoral 2008, odată cu începerea campaniei pentru alegerile locale, îmi oferă prilejul de a relua ideea comunicării pe bloag. Aceasta cu atât mai mult cu cât am convingerea că actualele alegeri (ca şi cele generale care vor urma) marchează, la rându-le, o nouă etapă în istoria românilor. O etapă în care marşul lor istoric îşi inversează sensul: de la centralizare spre fărâmiţare, de la universalizare spre provincializare, de la (post)modernizare spre feudalizare. Din păcate.

 Acum câţiva ani (mai precis prin 2000) am scris (împreună cu colegii din ISD) un studiu intitulat “Spre normalitate” şi în partea introductivă a căruia spuneam că principala alegere sau dilemă a românilor este aceea între modernitate şi feudalitate, între modernizare şi feudalizare. Citind textul, Adrian Năstase (pe atunci Prim Ministru şi Preşedinte al PSD) s-a mirat şi s-a întrebat dacă într-adevăr aceasta era descrierea răspântiei la care se afla societatea românească. Pericolul feudalizării i se părea ireal.

 La începutul lui 2005 - adică imediat după alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004 sau, cu alte cuvinte, la startul regimului neo-cezarist al Preşedintelui Traian Băsescu - spuneam (într-un alt document al ISD) că pentru PSD în anii de opoziţie care urmează priorităţile vor fi următoarele trei: apărarea sistemului democratic în faţa agresiunii autoritar-populiste pe care o va declanşa noul şef de stat (a cărui alegere putea fi echivalată cu o contra-revoluţie întârziată), sprijinirea efortului naţional vizând integrarea europeană a României şi reforma internă vizând modernizarea şi democratizarea PSD.

   Sintetizând astăzi aceste două observaţii anticipative aş putea spune că elementul principal care le leagă este autoritar-populismul băsescian. În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, democraţia românească - în parte nouă, în parte restaurată - a învins în lupta cu restauraţia comunistă dar a pierdut bătălia cu oligarhia post-comunistă. Această înfrângere se referea, însă, doar la câteva bătălii - fie ele şi importante - iar nu la un întreg război. Venind la putere pe valul unui mesaj justiţiar care sugera şi promisiunea înlăturării oligarhiei post-comuniste, neo-cezarismul domnului Băsescu a atacat tocmai ordinea constituţională a statului român post-totalitar slăbindu-l încă şi mai mult pe acesta. Rezultatul este întărirea puterii oligarhice şi creerea terenului propice pentru succesul acţiunii ei centrifuge, retrograde şi autoritariste. O societate polarizată într-un stat pulverizat este urmarea.

 În ciuda viciilor sale structurale şi a multiplelor crize cu care se confruntă (de identitate, de credibilitate, de conducere şi de comunicare), PSD a fost şi rămâne singurul partid românesc capabil să se opună unei asemenea involuţii naţionale. (PNL este doar un club de prieteni despărţiţi prin interese de afaceri concurente iar PD-L este un instrument dezideologizat al veleităţilor prezidenţaile.) Până acum a făcut-o cu un remarcabil succes dar cu costuri pentru reforma sa internă. Pe de altă parte, prinsă în războiul cu oligarhia şi sleită de atacul neo-cezarismului împotriva sistemului său democratic, integrarea europeană a României a rămas virtuală. Într-un atare context feudalizarea ţării avansează. Acest proces poate fi observat şi în contextul alegerilor locale în curs. În continuare inserez un text pe această temă.

 “Românii şi-au dorit, pe bună dreptate, parlamentari în relaţie mai directă cu alegătorii şi mai puţin dependenţi de graţia şefilor de partid. De aceea au susţinut sistemul alegerilor prin scrutin majoritar în circumscripţii uninominale. Pe neobservate, însă, s-au trezit că vor alege preşedinţii Consiliilor judeţene prin vot direct şi universal, la fel cum îl aleg pe şeful statului. Cum s-a ajuns aici şi care sunt consecinţele? Soluţia nu este rezultatul respectului pentru dorinţa cetăţenilor ci a raportului de forţe între liderii centrali ai partidelor şi cei locali. Sătui de ineficienţa şi artificialitatea celor dintâi, îngrijoraţi de riscurile imprudentelor şi egoistelor lor politici de alianţă, precum şi simţind cum însuşi electoratul captiv tinde să se rătăcească sub efectul lipsei de aptitudini şi carismă ale acestora, cei din urmă s-au revoltat. După ani în care au încercat să conducă şi să îşi promoveze priorităţile sub coordonarea unui „principe” ales şi controlat de ei „democratic” din umbră (sic!), „baronii locali” au decis să preia comanda direct şi nemijlocit. Impunând modificarea legii electorale cât priveşte alegerile locale ei le-au retras şefilor de partid, lipsiţi de bază electorală proprie în judeţe, dreptul la negocieri menite să optimizeze la nivel naţional scorul electoral judeţean în interesul general al partidului, rezervându-şi aptitudinea de a-şi exploata popularitatea şi a folosi suma argumentelor proprii şi ale celor de partid spre a-şi maximiza puterea personală în profil local. Astfel, voturile obţinute de partid la nivel judeţean se vor contabiliza exclusiv în patrimoniul liderilor politici locali făcând din aceştia adevăraţi „preşedinţi ai judeţelor”, omologi la nivel local ai Preşedintelui Republicii. Spre deosebire de acesta însă, care nu are bani de împărţit dar are extrem de multe interese de armonizat, preşedinţii consiliilor judeţene vor fi gestionarii principali ai bugetelor locale şi protectorii unor agende personale mai puţine şi mai omogene. Dacă şeful statului român nu este şi şef al executivului, şeful consiliului judeţean va fi şi supremul legiutor şi supremul administrator local.

 Din atare perspectivă România capătă profilul unei (con)federaţii având regim politic parlamentar, formată din republici judeţene cu regim prezidenţial.  Aleşi direct de întregul electorat judeţean, de acum încolo preşedinţii consiliilor respective nu vor mai putea fi demişi de către consilieri, nu vor mai depinde de partidele din care provin, vor avea la nivelul judeţului, păstrând proporţiile, aceeaşi legitimitate politică cu şeful statului şi, sprijinindu-se pe mai multe voturi decât parlamentarii desemnaţi în circumscripţii uninominale mai mici decât judeţul, vor fi mai reprezentativi decât aceştia. În consecinţă vor putea trata cu Guvernul de pe poziţii de forţă. În timp ce soarta elitelor judeţene va deveni tot mai legată de protecţia preşedinţilor de consiliu, executivul central va fi obligat să-şi negocieze cu aceştia politicile întrucât nu mai are cum să îi influenţeze prin intermediul partidelor sau al înţelegerilor intervenite la centru iar fără sprijinul lor riscă un sabotaj insuportabil.

 Proiectul statului unitar român pare a nu rezista în condiţíi de libertate. Nu din cauza concepţiei ci din cauza oamenilor; căci nici un proiect nu se întrupează fără oameni şi nu durează fără instituţii. La noi oamenii nu au înţeles viziunea care a inspirat proiectul şi instituţiile pe care le-au construit sunt strâmbe.

 Această fărâmiţare a puterii în stat fără mecanisme eficiente la nivel central pentru garantarea sinergiei naţionale, foarte probabil va împiedica constituirea regiunilor de dezvoltare de care depinde atât atragerea fondurilor europene cât şi competitivitatea României pe plan european şi global. Într-o lume în care puterile fuzionează, în România puterea politică se pulverizează. Dacă devoluţia puterii de la centru către judeţe s-ar fi realizat printr-un transfer de competenţe şi de mijloace am fi putut vorbi de descentralizare. Lucrurile nu stau aşa. În cazul nostru avem de a face cu creşterea autonomiei personale a preşedinţilor de consilii judeţene dublată de creşterea legitimităţii lor politice, respectiv a ponderii sprijinului popular pe care se bazează. În atari condiţii este previzibil că, pe de o parte, aceştia vor încerca să personalizeze puterea şi să echilibreze legitimitatea cu atribuţiile, intrând pe teritoriul Guvernului şi concurându-l cam în acelaşi fel în care se hărţuiesc astăzi şeful statului cu executivul republican. Pe de altă parte, liderii judeţeni vor încerca să îşi menţină influenţa prin distribuirea de privilegii, acordarea de protecţie personalizată şi menţinerea unor cercuri de fideli. Neputându-se sprijini pe instituţii vor căuta să se sprijine pe „supuşi. În măsura în care statul central nu şi-ar mai putea impune legile şi politicile în anumite domenii rezervate judeţelor am vorbi despre federalizare. Nu ar fi nimic rău în aceasta întrucât ar însemna că decizia se apropie de cel care îi suportă consecinţele iar flexibilitatea edificiului politic naţional s-ar mări.

Problema este că locul judeţelor în jocul de putere şi în ierarhia naţională a puterii va depinde de persoana şefului de judeţ şi de loialităţile personale pe care le va putea mobiliza. Or, asta nu este federalizare ci feudalizare. După cum bine spunea cineva, România tinde a fi tot mai puţin o spre a deveni, pur şi simplu, un teritoriu. Frumos, bogat, prietenos dar ocupat. Ocupat de români. Mai exact de grupări politice neo-tribale româneşti. Există, totuşi, speranţe! Una este ca dintre „baronii locali” şi în concurenţa dintre ei, să răsară cândva noi „prinţi” ai partidelor politice naţionale care să reabiliteze modernitatea democratică a statului. O alta stă în capacitatea Uniunii Europene de a construi o democraţie transnaţională şi o naţiune cosmopolită coerentă la nivel continental. Pentru o vreme, deci, privirile românilor se vor întoarce când spre liderii locali când spre instituţiile europene. Provizoriu, cel puţin, soarele nu va mai răsări la Bucureşti.”

This entry was posted on Duminică, Mai 11th, 2008 at 13:23 and is filed under Politice. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.