O bizarerie a politicii româneşti de azi este aceea a dezechilibrului între categoria de greutate politică a partidelor şi rolul social atribuit lor de un electorat în confuzie. PD-L a ajuns partid principal de guvernământ deşi a fost calibrat ca partid de regularizare (partidul minorităţii utile în completarea majorităţii). Apt să funcţioneze ca partid de rang secund, PNL ajunsese principalul actor al guvernării spre a fi acum protagonistul opoziţiei (sub aspectul dinamismului şi al iniţiativei strategice). Dimpotrivă, proiectat ca partid de prim rang, PSD s-a trezit a doua forţă politică în guvern spre a deveni a doua forţă a opoziţiei. Rezultă că toate partidele principale au de îndeplinit o misiune fie peste fie sub nivelul puterilor lor. Unele sunt suprasolicitate, altele subutilizate.

 Într-o societate în care politica este personalizată şi în care, în lipsa culturii politice, dimensiunea carismatică a politicului a ocupat spaţiul rezervat raţiunii, dezechilibrul raportului partid-lider a răsturnat raportul partid-misiune. PD-L este un lider fără partid; sala de aşteptare a electoratului fascinat de Traian Băsescu. Funcţionând ca forţă de şoc prezidenţială, apare ca un pseudo partid pus să ducă povara guvernării reale pe timp de criză. PSD este un partid fără lider. Neputând fi conducătorul unui partid naţional, Mircea Geoană (ales spre a-l înlătura pe Ion Iliescu iar nu spre a conduce partidul) s-a transformat în mediator-şef al unei confederaţii de partide locale. În consecinţă, deşi exponent al unui electorat imens, PSD nu a mai putut promova o strategie naţională coagulantă, resemnându-se cu un rol tactic secund circumscris de cel mai mic numitor comun al intereselor locale. În fine, profitând de rivalitatea între liderul fără partid şi partidul fără lider, PNL, un cvasi-partid cu (minimum) doi lideri, constituit dintr-o elită fără electorat semnificativ, a obţinut atât conducerea guvernului cât şi un statut dominant în opoziţie.

 Dezechilibrul structural generalizat creează fiecăruia o stare de disconfort inducând sentimentul nevoii de reformă în sensul refacerii echilibrului între aparenţă şi esenţă, între sarcină şi capacitate. Nervozitatea postelectorală nu caracterizează doar pe cei care au pierdut ci şi pe cei care au câştigat întrucât fiind nefiresc, statutul lor este instabil.

   Schimbarea internă va schimba şi raporturile de putere între partide. Acesta este argumentul folosit de conservatorii partidelor în avantaj tactic spre a se opune reformelor sau spre a susţine schimbări care să nu schimbe nimic (sic!). Se profilează, astfel, unitatea de interese trans-partizană a grupurilor conservatoare căci, în condiţiile actuale, schimbarea dintr-un partid va accelera schimbări şi în celelalte. Respectivele grupuri adună pe cei care se tem că în noua formulă vor pierde influenţa de altă dată sau care nu au apucat să îşi amortizeze investiţiile făcute în liderii vizaţi de schimbare.

 Primul interesat în reformă este învinsul strategic, PSD. Dacă sub o conducere autentică, eliberată de povara imaginii de perdant cronic, PSD va redeveni un partid naţional cu o convingătoare identitate ideologică, apt a reface legătura de încredere cu electoratul şi a negocia eficient cu puterea, întâietatea PD-L la guvernare şi cea a PNL în opoziţie vor fi ameninţate. Spre a face faţă pericolului, PD-L va trebui să se emancipeze făurindu-şi o bază de putere autonomă, iar PNL va trebui să transforme individualismul dizolvant în solidaritate de interese şi lideri. Cei afectaţi de asemenea reforme preferă un PSD provincial şi în consecinţă dezbinat, vulnerabil şi isteric opoziţionist. Dezbinarea structurală a PSD ar anula urgenţa reformei celorlalţi iar opoziţionismul PSD, psihoterapie compensatorie la incoerenţa strategică inconturnabilă subsecventă respectivei dezbinări, ar face pentru ceilalţi unitatea mai importantă decât reforma, motivând psihologic teza continuităţii..

 Singurul care are o alternativă şi de aceea, o dilemă reală, este câştigătorul strategic, Traian Băsescu. El va avea de ales între a domina comod un PSD slab şi a-şi lăsa o moştenire politică durabilă garantată de un PD-L reformat. Opţiunea pentru reformarea PD-L îi va slăbi şi pe adepţii continuităţii din PSD căci schimbarea curge acum prin vase comunicante. Ce ironie: partizanii însănătoşirii PSD să îşi lege speranţele de Traian Băsescu!

1. Caracterul şi semnificaţia crizei

 Criza financiară şi economică care bântuie lumea este o criză a capitalismului neo-liberal şi neo-conservator. Pe de o parte, neo-liberalismul a pretins că piaţa, respectiv concurenţa liberă a iniţiativelor private, poate rezolva totul şi ca atare statul trebuie să dispară nu numai din calitatea de agent economic ci şi din aceea de agent de reglementare şi control al manifestărilor concurenţiale. De asemenea, văzând în inegalitate cel mai bun stimulent pentru iniţiativă şi acţiune, această doctrină a redus şi rolul statului ca factor de redistribuire şi garant al serviciilor publice. În aceste condiţii, este adevărat, nivelul general de impozitare a scăzut iar economia a crescut. Creşterea i-a îmbogăţit, însă, numai pe unii, din ce în ce mai puţini, lăsându-i pe tot mai mulţi tot mai săraci. În acelaşi timp, cantitatea şi calitatea serviciilor publice (sănătate, şcoală, transporturi etc.) au scăzut, afectând fibra vitală a societăţii. Pe o atare linie România riscă să redevină o ţară bogată cu oameni săraci.

 Pe de altă parte, neo-conservatorismul internaţional a exacerbat rolul statului. Contradicţia acestuia cu neo-liberalismul este numai aparentă. În timp ce statul s-a retras din economie şi din sfera serviciilor publice, el s-a implicat mai mult în problemele de ordine publică şi în chestiunile militare. În locul promovării justiţiei sociale a fost dezvoltată justiţia penală; în loc de servicii publice, ordine publică; în loc de soluţionarea conflictelor prin negocieri s-au declanşat războaie.

 În sinteză, în locul întăririi statului social s-a exacerbat statul poliţienesc justificat prin punerea în opoziţie a libertăţii şi securităţii. În atare context, chiar şi securitatea a căpătat o expresie individualistă: nu securitatea socială a fost căutată ci securitatea individuală şi de aceea, dacă pe plan economic securitatea socială a devenit imposibilă, pe plan politic drepturile individuale au fost sacrificate. Totodată, o mare parte a creşterii economice a fost stimulată dar şi consumată de cheltuielile de război. Capitalismul neo-conservator fără intervenţie militară (mai ales pentru schimbarea regimurilor politice adverse) este ca floarea fără parfum.

 România a fost şi ea, de la (pseudo-)revoluţia portocalie din 2004, martora limitării drepturilor civile. În plan extern, nefiind suficient de puternică spre a promova intervenţionismul pe cont propriu, a practicat, totuşi, un discurs neo-conservator şi s-a inserat servil în politica marelui său mentor neo-conservator, SUA. Lecţia pentru români este aceia că actorii politici care nu dispun de mijloacele specifice expansionismului, dar adoptă agende expansioniste, sfârşesc în izolare. În faţa crizei şi a agitaţiilor sociale anunţate de ea, această dreaptă neo-liberală şi neo-conservatoare a fost prima care, fără nici un accent autocritic, a schimbat în mod oportunist discursul. De la retorica inegalităţii, dezbinării şi excluderii ea a trecut la reabilitarea rolului statului, iar de la fetişizarea privatizării a sărit la sacralizarea naţionalizărilor, cu un elan care, în lipsa convingerilor ideologice, riscă să o propulseze – evident, până când va trece furtuna – în extrema opusă.

   2. Reacţia social-democrată

Surprinzător este faptul că, în acest timp şi pe un atare fundal, stânga democrată – pentru care totdeauna statul a fost mai important decât piaţa, munca mai importantă decât capitalul şi comunitatea mai importantă decât simpla colectivitate de indivizi – apare a fi mai degrabă tăcută şi timorată. Timiditatea stângii îşi găseşte, probabil, explicaţia în perplexitatea produsă de dezinvoltura cu care adversarii săi ideologici îi folosesc argumentele până mai ieri repudiate. Ea trebuie să iasă, însă, din starea de uimire şi să treacă la ofensivă marcând ceea ce o diferenţiază pe fond de noul discurs al dreptei. Stânga trebuie să-şi recapete încrederea în sine, deoarece ea are abilitatea naturală de a utiliza eficient instrumentele pe care le are la îndemână statul.

 Un bun program anti-criză nu este suficient dacă el nu dovedeşte că nici atunci când dreapta şi stânga spun acelaşi lucru în realitate stânga şi dreapta nu sunt acelaşi lucru. Din atare perspectivă, elemente esenţiale de diferenţiere sunt ţintele şi metodele programului anti-criză. Pentru social-democraţi ţintele specifice sunt trei:
- protecţia categoriilor celor mai vulnerabile faţă de acţiunea crizei;
       - evitarea apariţiei îmbogăţiţilor crizei, a noii oligarhii de criză;
- reabilitarea şi consolidarea coeziunii socio-economice a naţiunii după trecerea crizei.
Cât priveşte metoda specifică aceasta se bazează pe principiul solidarităţii aplicat la nivelul relaţiilor inter-individuale, la nivelul societăţii şi a nivel trans-naţional (criza fiind, totuşi globală ca efect al interdependenţei obiective a naţiunilor în epoca actuală).

    3. Obiectul şi metodele protecţiei

 Mulţi vor suferi loviturile crizei economico-financiare globale. Dintr-o perspectivă social-democrată numai unii trebuie să fie obiect al protecţiei. Aceştia sunt cei care riscă să îşi piardă economiile depozitate în bănci, cei care pot să îşi vadă diminuate fondurile depuse în contul pensiei, cei care ar putea rămâne fără locuri de muncă şi cei care ar ajunge la falimentul micilor lor întreprinderi. De principiu, deci, ţinta nu este salvarea băncilor sau a marilor societăţi comerciale. Sprijinul eventual acordat acestora este doar mijlocul prin care se urmăreşte salvarea locurilor de muncă ori a depozitelor bancare. De asemenea, banii pe care statul i-ar putea lua din buzunarul contribuabililor spre a a-i folosi în susţinerea pieţei financiare trebuie acordaţi sub condiţia respectării principiului potrivit căruia instituţiile financiare sunt în serviciul economiei iar nu invers. Nu poate fi tolerată situaţia scandaloasă în care neo-conservatorii americani au permis folosirea banilor publici alocaţi salvării băncilor pentru prime exorbitante acordate celor care au creat criza, „pisicilor îmbuibate” cum le spune presa americană.

 Garantarea integrală a depozitelor populaţiei ar fi un pas esenţial pentru creşterea încrederii în bănci. Ţinând seama de faptul că băncile româneşti sunt solide din punct de vedere financiar, acest pas ar fi posibil tocmai pentru că nu este excesiv de riscant. În acelaşi timp, statul ar trebui să garanteze creditele interbancare, precum şi creditele acordate întreprinzătorilor mici şi mijlocii. Pe de altă parte, se cer înăsprite controlul şi sancţiunile împotriva acordurilor care ar putea permite controlul pieţei financiare de către bănci sau care ar crea o poziţie dominantă în favoarea acestora în raporturile cu clienţii. Autoritatea pentru protecţia consumatorului ar urma să primească puteri sporite într-un atare context.

 4. Combaterea speculaţiei ilicite sau excesive

 Este momentul lansării unor politici (inclusiv în ceea ce priveşte reformele normative) care să încurajeze producţia şi să descurajeze speculaţia. În mod special şi urgent se impune oprirea activităţilor speculative care ar folosi banii statului şi mai ales a celor care ar urmări specularea crizei, adică valorificarea dificultăţilor economico-financiare pentru o îmbogăţire rapidă de natură a crea o nouă generaţie de oligarhi. La nevoie, date fiind condiţiile speciale, statul şi-ar putea rezerva chiar dreptul de a suspenda activitatea burselor pe perioade mai lungi, până la calmarea pieţei. Motivaţia unui asemenea gest care pare extrem este simplă: întreprinderile care sunt solide financiar să nu cadă pradă speculaţiilor de pe burse. Revizuirea legii privind specula ilicită şi revederea competenţelor Consiliului concurenţei s-ar impune în acest sens. În acelaşi sens, Banca centrală trebuie încurajată să intervină cu fermitate împotriva speculatorilor, rezidenţi sau nerezidenţi.

   5. Salvarea coeziunii economico-sociale

 Crearea de locuri de muncă (inclusiv pentru absorbirea forţei de muncă reprezentate de românii care se vor întoarce din străinătate) şi susţinerea clasei mijlocii reclamă lansarea de către stat a unor proiecte de investiţii strategice. Astfel de proiecte ar viza infrastructurile, dezvoltarea rurală şi creşterea capacităţii instituţiilor administrative. Constituirea unor fonduri suverane care să permită efectuarea respectivelor investiţii este o idee care merită explorată. Numai o asemenea abordare poate asigura pe termen lung acea coeziune economico-socială la nivel naţional care să permită reluarea creşterii şi o dezvoltare durabilă după ce criza propriu-zisă va fi fost depăşită.

 6. Rolul şi formele solidarităţii

 Combaterea crizei, minimizarea impactului ei şi reabilitarea post-criză presupun regăsirea sau consolidarea solidarităţii naţionale. Fără înţelegerea şi sprijinul societăţii statul nu poate face mare lucru. De fapt, statul nu poate garanta ieşirea din criză ci numai crearea cadrului care să permită comunităţii cetăţenilor a o face. Solidaritatea lor implică o anumită politică referitoare la contribuţia fiscală şi un pact privind liniştea socială. O suprataxă pe averile mari şi pe bogăţia ostentativă, o impozitare ridicată a profiturilor speculative trebuie asociată cu reduceri de impozit de natură a premia sau stimula investiţii creatoare de locuri de muncă (în special atunci când investiţiile au în vedere şi protecţia mediului sau sprijinirea serviciilor publice). Motivarea plătitorilor de impozite prin premii şi sancţiuni adecvate, ca şi reintegrarea socială a deţinătorilor de averi cu surse suspecte sau neclare prin aducerea capitalului lor în circuitul economic oficial şi în proiecte de interes public, constituie obiect al unui alt pachet de măsuri. În general, principiul de urmat nu este acela ca impozitele să fie mari sau mici ci ca ele să inducă anumite atitudini menite a dezvolta coeziunea socială şi economică a naţiunii.

 Pe de altă parte, este indispensabilă realizarea unui acord cu sindicatele având ca obiect un moratoriu asupra conflictelor de muncă deschise. În compensaţie trebuie intensificate şi instituţionalizate negocierile tripartite guvern-patronat-sindicate, trebuie consolidate rolul şi acţiunea concretă a Consiliului Economic şi Social şi trebuie acordate puteri speciale de intervenţie pentru Avocatul Poporului. Din criză nu se poate ieşi prin acordarea de salarii mai mari ci prin mai multă muncă şi stoparea consumului iraţional.  În paralel, o reaşezare a raporturilor între salariile plătite din fonduri bugetare sau în sectoare de interes public apare obligatorie. Ea constituie un gest de solidaritate şi un instrument în realizarea coeziunii. De aceea, o Comisie Naţională pentru Echilibrul Salarial ar constitui o măsură urgentă într-un program social-democrat. În ceea ce priveşte echilibrul între salariile din sectorul public şi cele din sectorul privat, la acesta se poate ajunge prin politici fiscale. În fine, este vremea să se recunoască faptul că nici un guvern naţional nu poate face situaţiei fără solidaritate şi coordonare trans-naţională. Pentru o ţară ca România aceasta implică susţinerea ideii unei Guvernări economice europene, a creării unui post de Comisar european pentru economie şi fiscalitate care să fie vicepreşedinte al Comisiei Europene şi preşedinte al ECOFIN, a înfiinţării unei autorităţi europene de control al pieţelor financiare şi a constituirii unui fond european pentru combaterea crizelor financiare şi efectuarea de investiţii strategice. Confruntate cu criza, ţările membre ale UE au nevoie nu doar de politici coordonate ci şi de politici comune europene aplicate cu instrumente politice europene.

 7. În loc de concluzii

 Asemenea măsuri şi multe altele trebuie discutate cu populaţia în contextul campaniei electorale în curs. Nu promisiunea creşterilor salariale fără corelaţie cu creşterea productivităţii sau alte asemenea pomeni virtuale (care la data scadenţei nu vor putea fi livrate) pot convinge electoratul, ci acceptarea realităţii şi propunerea unor soluţii practice, eventual dureroase dar eficiente şi echitabile.

Criza începută în SUA a sancţionat neo-liberalismul lui Bush şi l-a adus la putere pe Obama. Unda de şoc va mătura produsele portocalii ale neo-conservatismului american din Europa de est. Urmează, deci, Băsescu! Social-democraţii trebuie să fie pregătiţi şi activi. Ei se află în faţa unei ocazii istorice pe care nu au dreptul să o rateze. Este ora social-democraţiei!

Criza georgiană, cu reverberaţiile sale regionale şi globale, va intra in istorie ca moment simbolic pentru sfârşitul ordinii unipolare, aşa cum înlăturarea lui Romulus Augustulus de către vizigotul Odoacru a fost omologată ca dată a prăbuşirii Imperiului Roman sau revoluţia lui Cromwell ca eveniment care marchează sfârşitul ordinii feudale şi începutul epocii moderne. Atunci când o ţară (în speţă Rusia) intervine militar pe teritoriul alteia în scopul de a promova acolo în mod unilateral propria logică politică iar comunitatea internaţională constată că nu are instrumentele spre a impune revenirea la situaţia anterioară declanşării respectivei intervenţii, înseamnă că lumea se află într-o criză de mijloace. Atunci când comunitatea internaţională (în speţă UE şi SUA) nu are mecanismele spre a defini un punct de vedere comun şi a mobiliza o voinţă comună în apărarea unei stări de fapt şi a regulilor pe care aceasta se întemeiază şi care tind să o conserve, înseamnă că lumea se găseşte într-o criză a instituţiilor. Atunci când membrii comunităţii internaţionale (în speţă, democraţiile euro-atlantice) nu pot cere unuia dintre ei (în speţă Rusia) să respecte o singură prevedere a dreptului internaţional pe care ei înşişi să nu o fi încălcat înainte, lumea se confruntă cu o criză morală. Cele trei crize fundamentează prevalenţa dreptului forţei asupra forţei dreptului, respectiv circumscriu criza dreptului internaţional împreună cu care marchează criza ordinii globale.

           Prăbuşirea sistemului mondial bipolar nu a însemnat victoria Occidentului capitalist-democrat asupra Orientului comunist-totalitar, ci implozia celui din urmă sub efectul acţiunii legilor obiective ale pieţii, corelat cu civilizarea celui dintâi sub presiunea revendicărilor sociale. La scara mare a istoriei a fost vorba mai mult despre o convergenţă care a făcut ca războiul ideologic să se termine din lipsă de combatanţi, decât de excluderea celui mai slab de către cel mai tare ori de convertirea greşiţilor de către cei drepţi. De aceea liderul blocului occidental, SUA, şi-a asumat în mod eronat, odată cu triumful, titlul de unic jandarm al păcii mondiale organizate pe baza principiilor, valorilor şi practicilor sale. Pax americana a putut dura doar atâta timp cât subiecţii ei neamericani – pe cale de a deveni obiect al unei istorii încheiate – au sperat că superputerea unică are dorinţa, ştiinţa şi capacitatea de a transforma „visul american” nu doar în proiect universal ci şi în realitate universală. Din nefericire, SUA nu au ştiut cum, nu au putut şi nu şi-au dat silinţa să-i integreze nici pe vechii aliaţi nici pe vechii inamici, nici pe noii fideli nici pe tradiţionalii clienţi într-un univers care să îmbine bunăstarea şi demnitatea, securitatea şi libertatea, multiculturalismul şi solidaritatea umană, aşa cum o făcuseră pe teritoriul lor. În schimb s-au considerat îndreptăţite să „evanghelizeze” lumea impunând Cuvântul Sfintei Scripturi a Noului Ierusalim american, fără a-i făgădui pământul libertăţii şi a-i oferi salvarea demnităţii. Bipolarismului politico-ideologic i-a urmat un unipolarism politico-ideologic când ar fi fost necesar un unipolarism pur şi simplu politic integrator. Necesar dar nu şi posibil. Chiar şi fără erorile Americii americano-centrismul nu ar fi rezistat întrucât orice unipolarism este esenţialmente instabil. Omenirea nu poate sta prea mult într-un picior. Lipsa de realism şi narcisismul american nu au făcut decât să grăbească un eşec legic.

 Sfârşitul oricărei ordini anunţă, însă, o nouă epocă de dezordine. Cum ar trebui abordată această situaţie cel puţin inconfortabilă dacă nu chiar ameninţătoare?Unii vorbesc despre începutul unui nou Război Rece. Este greşit. Războiul Rece s-a purtat între două blocuri constituite pe baza unor ideologii opuse. În ceea ce o priveşte, lumea de azi – sau măcar principalii săi actori – stă pe o temelie ideologică esenţialmente comună. Olimpiada de la Beijing a arătat că nici măcar China nu mai este comunistă în sensul marxist-leninist al termenului. Chiar dacă în planul politicii reale democraţiile diferă – America, UE, Rusia, Japonia etc. oferă imaginea unui sistem cu geometrie variabilă alăturând democraţii conservatoare, liberale şi controlate, plebiscitare, reprezentative şi directe, pluraliste şi monopartide etc. – dezbaterea ideologică nu mai îmbracă forma confruntării şi nu mai priveşte principiile ci se rezumă la nuanţe. Într-o populaţie ajunsă obiectiv la globalizare, legile pieţei au triumfat – inclusiv în forma economiei sociale de piaţă – şi au impus organizării politice a societăţii un minim de libertate, transparenţă şi pluralism. Separarea totală sau masivă dintre societate şi politică au devenit imposibile. Aceasta face imposibil un Război Rece.

 Unii cred, însă, că dezordinea post-unipolară se va concentra într-o conflagraţie fierbinte opunând pe principalii actori globali şi regionali; în special SUA şi Rusia. Este improbabil. Dacă Războiul Rece, dar şi războaiele mondiale care i-au premers şi în care şi-a găsit originea au lăsat o moştenire intelectuală importantă, aceasta se referă la convingerea marilor puteri că trebuie să evite confruntarea directă. Respectiva convingere este parte a culturii politice contemporane. Nu războiul este exclus ci războiul nemijlocit între principalii operatori ai ordinii – sau dezordinii – mondiale. Micii operatori se pot încăiera întrucât ştiu că marii gardieni ai lumii, neputând îngădui ca vreunul dintre combatanţi să fie complet exclus din jocul de putere şi din mecanismul global de contraponderi, nu vor lăsa să se ajungă la anihilarea totală a vreunuia. Oricât de aspră va fi confruntarea lor retorică, SUA şi Rusia vor căuta să păstreze echilibrul între ele; un echilibru dinamic, este adevărat, dar echilibru. Prinsă între exigenţele euro-atlantice şi sfidările euro-asiatice, UE nu va accepta să se lase antrenată de obsesiile confruntaţionale ale unora dintre noii săi membri răsăriteni, inspirate de o nefericită rusofobie care, este adevărat, le-a fost băgată în oase cu vârful baionetei şi imprimată în suflet cu şenila tancurilor. Superputerile emergente, precum China, ştiu că şansa lor istorică ţine nu de creşterea cheltuielilor militare ci de creşterea puterii economice care, la rândul său, depinde de evitarea războiului.

 Pacea nu se reduce, însă, la absenţa războiului. Dezordinea de după unipolarism nu este o formă a păcii. Ea este un ansamblu haotic de confruntări geo-politice la nivel global care au loc între centre de putere asimetrice şi cu identitate fluctuantă, într-un mediu internaţional nereglementat (căci vechiul drept internaţional, chiar dacă nu a primit certificat de deces, este în moarte clinică) în care unilateralismele intră spontan în coliziune. Căutarea echilibrului este o tendinţă firească a oricărei entităţi. Găsirea lui pe cale naturală într-o lume cu structuri asimetrice presupune încercări şi reiteraţii dureroase multiple, succesul final integrând suma unor eşecuri tragice. Alternativa este un proces politic negociat şi condus care să îi implice, în fiecare din fazele sale, pe toţi actorii globali, regionali şi locali interesaţi.

            Atunci când, la sfârşitul anilor 60 ai secolului trecut, după experienţa Războiului de şase zile şi cea a „primăverii de la Praga”, cele două blocuri adverse în Războiul Rece au constatat că nu pot controla perfect dizidenţele interne şi nici nu pot sprijini eficient dizidenţele din tabăra adversă, s-a ajuns la concluzia că inamicii trebuie să se întâlnească spre a negocia, dacă nu pacea, cel puţin un cvasi-armistiţiu, precum şi regulile luptei astfel încât fiecare să poată urmări obţinerea câştigurilor dorite fără a periclita esenţial existenţa şi proiectele celuilalt. Aşa s-a ajuns la Actul Final de la Helsinki şi la ceea ce s-a numit „destindere”. Aceasta a fost un mecanism complex pentru garantarea echilibrului universal al puterilor adverse în condiţiile în care dinamica fiecăreia în promovarea intereselor specifice nu a fost oprită.

 Experienţa Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ar trebui să-i inspire pe cei care caută acum cu responsabilitate şi realism, să transforme noua „supă primordială” reprezentată de dezordinea consecutivă unipolarismului eşuat, într-o ordine globală nouă. Întrucât de undeva trebuie început şi ţinând seama că iniţiativele grandioase riscă să nu depăşească fazele pregătitoare, s-ar putea imagina o „conferinţă-pilot” limitată la Caucazul de Sud sau una care să privească acea Europă extinsă de la Vancouver la Vladivostok (astăzi adunată, fără prea mare eficienţă, în OSCE). Indiferent de opţiune, invitarea tuturor membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU – spre a se asigura şi participarea Chinei – este obligatorie.

 O asemenea conferinţă internaţională ar trebui să redefinească principiile de bază ale dreptului internaţional şi relaţiilor internaţionale, în condiţiile în care cele introduse în Carta ONU, tratatele cu vocaţie universală şi Actul final de la Helsinki nu mai funcţionează. Egalitatea suverană, neamestecul în treburile interne, nerecurgerea la forţă şi proporţionalitatea reacţiei faţă de ameninţări sau agresiuni, au fost subminate prin recunoaşterea unor entităţi nestatale (indivizi sau comunităţi umane) ca subiecţi de drept internaţional, practic purtători de suveranitate, prin afirmarea unui drept la intervenţie (nu numai în scopuri umanitare ci şi pentru raţiuni de securitate ţinând de natura unor regimuri politice) şi prin formularea unor doctrine neo-conservatoare precum cea a „loviturii anticipative” (sau „preventive”). Dreptul la autodeterminare, înainte recunoscut exclusiv popoarelor, a fost extins nu numai la minorităţi ci şi la comunităţi cu identitate civic-culturală discutabilă. Securitatea nucleară nu mai este apărată prin caracterul închis al clubului puterilor îndreptăţite a deţine arma nucleară, de capacitatea de a accede la acest tip de armament beneficiind, în fapt, state din afara clubului şi chiar persoane private. În faţa acestor evoluţii revenirea la preceptele dreptului postbelic şi al ordinii bipolare nu este o soluţie realistă. Păstrarea regulilor şi practicilor impuse de unipolarism, mai ales în lipsa unui jandarm global ascultat, respectat, luminat, democrat şi responsabil (figură imposibil de realizat) nu este, însă, nici ea admisibilă.

           Conferinţa internaţională pentru securitate şi cooperare într-o ordine post-unipolară ar mai trebui să revadă rolul, competenţele, resursele, procedurile şi instrumentele organizaţiilor internaţionale. De asemenea, ea ar urma să actualizeze sau completeze procedurile de urmat în desfăşurarea relaţiilor dintre operatorii politici ai lumii, precum şi să stabilească un nou sistem de garanţii ale securităţii şi stabilităţii regionale şi globale. Revenirea la bipolarism ar echivala cu revenirea la echilibrul terorii. Revenirea la unipolarism ar echivala cu revenirea la haosul produs de arbitrariul unei lumi asimetrice. Din experienţele trecutului ar trebui sintetizat modelul unei ordini a globalismului multipolar caracterizat de simetria polilor acţionând printr-un mecanism al solidarităţii şi subsidiarităţii globale. În acest context şi pornind de la actuala criză caucaziană, UE are de soluţionat şi dilema dacă doreşte ca Rusia să constituie un pol integrat subsistemului emisferei nordice sau unul făcând parte din subsistemul prefigurat astăzi prin Grupul de la Shanghai?!

 Cea mai importantă dintre dileme şi cea mai urgent de rezolvat este, însă, următoarea: vrem ca drumul spre o nouă ordine atât de necesară să fie ghidat de faptele noastre sau de voinţa noastră politică?

Când cu câteva luni în urmă în România se organizau primele alegeri europene, m-am decis să încep un nou mod de comunicare cu compatrioţii mei utilizând calea blog-ului. Mi se părea important să multiplic în acest fel numărul contactelor directe cu cei care erau sau puteau deveni interesaţi de contextul şi consecinţele intrării naţiunii române în faza post-modernă a istoriei sale, de oportunităţile, sfidările şi pericolele pe care acest moment istoric le aducea cu sine. Lucrul mi se părea cu atât mai urgent cu cât îmi era evident că la aproape un an de la intrarea oficială a României în Uniunea Europeană românii nu dădeau semne să fi înţeles că trăiau un moment calitativ diferit de ceea ce trăiseră până atunci. Din păcate, multele mele obiligaţii şi urgenţe m-au făcut să nu depăşesc stadiul lansării adresei mele de contact (site-ului).

 Intrarea efectivă în anul electoral 2008, odată cu începerea campaniei pentru alegerile locale, îmi oferă prilejul de a relua ideea comunicării pe bloag. Aceasta cu atât mai mult cu cât am convingerea că actualele alegeri (ca şi cele generale care vor urma) marchează, la rându-le, o nouă etapă în istoria românilor. O etapă în care marşul lor istoric îşi inversează sensul: de la centralizare spre fărâmiţare, de la universalizare spre provincializare, de la (post)modernizare spre feudalizare. Din păcate.

 Acum câţiva ani (mai precis prin 2000) am scris (împreună cu colegii din ISD) un studiu intitulat “Spre normalitate” şi în partea introductivă a căruia spuneam că principala alegere sau dilemă a românilor este aceea între modernitate şi feudalitate, între modernizare şi feudalizare. Citind textul, Adrian Năstase (pe atunci Prim Ministru şi Preşedinte al PSD) s-a mirat şi s-a întrebat dacă într-adevăr aceasta era descrierea răspântiei la care se afla societatea românească. Pericolul feudalizării i se părea ireal.

 La începutul lui 2005 - adică imediat după alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004 sau, cu alte cuvinte, la startul regimului neo-cezarist al Preşedintelui Traian Băsescu - spuneam (într-un alt document al ISD) că pentru PSD în anii de opoziţie care urmează priorităţile vor fi următoarele trei: apărarea sistemului democratic în faţa agresiunii autoritar-populiste pe care o va declanşa noul şef de stat (a cărui alegere putea fi echivalată cu o contra-revoluţie întârziată), sprijinirea efortului naţional vizând integrarea europeană a României şi reforma internă vizând modernizarea şi democratizarea PSD.

   Sintetizând astăzi aceste două observaţii anticipative aş putea spune că elementul principal care le leagă este autoritar-populismul băsescian. În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, democraţia românească - în parte nouă, în parte restaurată - a învins în lupta cu restauraţia comunistă dar a pierdut bătălia cu oligarhia post-comunistă. Această înfrângere se referea, însă, doar la câteva bătălii - fie ele şi importante - iar nu la un întreg război. Venind la putere pe valul unui mesaj justiţiar care sugera şi promisiunea înlăturării oligarhiei post-comuniste, neo-cezarismul domnului Băsescu a atacat tocmai ordinea constituţională a statului român post-totalitar slăbindu-l încă şi mai mult pe acesta. Rezultatul este întărirea puterii oligarhice şi creerea terenului propice pentru succesul acţiunii ei centrifuge, retrograde şi autoritariste. O societate polarizată într-un stat pulverizat este urmarea.

 În ciuda viciilor sale structurale şi a multiplelor crize cu care se confruntă (de identitate, de credibilitate, de conducere şi de comunicare), PSD a fost şi rămâne singurul partid românesc capabil să se opună unei asemenea involuţii naţionale. (PNL este doar un club de prieteni despărţiţi prin interese de afaceri concurente iar PD-L este un instrument dezideologizat al veleităţilor prezidenţaile.) Până acum a făcut-o cu un remarcabil succes dar cu costuri pentru reforma sa internă. Pe de altă parte, prinsă în războiul cu oligarhia şi sleită de atacul neo-cezarismului împotriva sistemului său democratic, integrarea europeană a României a rămas virtuală. Într-un atare context feudalizarea ţării avansează. Acest proces poate fi observat şi în contextul alegerilor locale în curs. În continuare inserez un text pe această temă.

 “Românii şi-au dorit, pe bună dreptate, parlamentari în relaţie mai directă cu alegătorii şi mai puţin dependenţi de graţia şefilor de partid. De aceea au susţinut sistemul alegerilor prin scrutin majoritar în circumscripţii uninominale. Pe neobservate, însă, s-au trezit că vor alege preşedinţii Consiliilor judeţene prin vot direct şi universal, la fel cum îl aleg pe şeful statului. Cum s-a ajuns aici şi care sunt consecinţele? Soluţia nu este rezultatul respectului pentru dorinţa cetăţenilor ci a raportului de forţe între liderii centrali ai partidelor şi cei locali. Sătui de ineficienţa şi artificialitatea celor dintâi, îngrijoraţi de riscurile imprudentelor şi egoistelor lor politici de alianţă, precum şi simţind cum însuşi electoratul captiv tinde să se rătăcească sub efectul lipsei de aptitudini şi carismă ale acestora, cei din urmă s-au revoltat. După ani în care au încercat să conducă şi să îşi promoveze priorităţile sub coordonarea unui „principe” ales şi controlat de ei „democratic” din umbră (sic!), „baronii locali” au decis să preia comanda direct şi nemijlocit. Impunând modificarea legii electorale cât priveşte alegerile locale ei le-au retras şefilor de partid, lipsiţi de bază electorală proprie în judeţe, dreptul la negocieri menite să optimizeze la nivel naţional scorul electoral judeţean în interesul general al partidului, rezervându-şi aptitudinea de a-şi exploata popularitatea şi a folosi suma argumentelor proprii şi ale celor de partid spre a-şi maximiza puterea personală în profil local. Astfel, voturile obţinute de partid la nivel judeţean se vor contabiliza exclusiv în patrimoniul liderilor politici locali făcând din aceştia adevăraţi „preşedinţi ai judeţelor”, omologi la nivel local ai Preşedintelui Republicii. Spre deosebire de acesta însă, care nu are bani de împărţit dar are extrem de multe interese de armonizat, preşedinţii consiliilor judeţene vor fi gestionarii principali ai bugetelor locale şi protectorii unor agende personale mai puţine şi mai omogene. Dacă şeful statului român nu este şi şef al executivului, şeful consiliului judeţean va fi şi supremul legiutor şi supremul administrator local.

 Din atare perspectivă România capătă profilul unei (con)federaţii având regim politic parlamentar, formată din republici judeţene cu regim prezidenţial.  Aleşi direct de întregul electorat judeţean, de acum încolo preşedinţii consiliilor respective nu vor mai putea fi demişi de către consilieri, nu vor mai depinde de partidele din care provin, vor avea la nivelul judeţului, păstrând proporţiile, aceeaşi legitimitate politică cu şeful statului şi, sprijinindu-se pe mai multe voturi decât parlamentarii desemnaţi în circumscripţii uninominale mai mici decât judeţul, vor fi mai reprezentativi decât aceştia. În consecinţă vor putea trata cu Guvernul de pe poziţii de forţă. În timp ce soarta elitelor judeţene va deveni tot mai legată de protecţia preşedinţilor de consiliu, executivul central va fi obligat să-şi negocieze cu aceştia politicile întrucât nu mai are cum să îi influenţeze prin intermediul partidelor sau al înţelegerilor intervenite la centru iar fără sprijinul lor riscă un sabotaj insuportabil.

 Proiectul statului unitar român pare a nu rezista în condiţíi de libertate. Nu din cauza concepţiei ci din cauza oamenilor; căci nici un proiect nu se întrupează fără oameni şi nu durează fără instituţii. La noi oamenii nu au înţeles viziunea care a inspirat proiectul şi instituţiile pe care le-au construit sunt strâmbe.

 Această fărâmiţare a puterii în stat fără mecanisme eficiente la nivel central pentru garantarea sinergiei naţionale, foarte probabil va împiedica constituirea regiunilor de dezvoltare de care depinde atât atragerea fondurilor europene cât şi competitivitatea României pe plan european şi global. Într-o lume în care puterile fuzionează, în România puterea politică se pulverizează. Dacă devoluţia puterii de la centru către judeţe s-ar fi realizat printr-un transfer de competenţe şi de mijloace am fi putut vorbi de descentralizare. Lucrurile nu stau aşa. În cazul nostru avem de a face cu creşterea autonomiei personale a preşedinţilor de consilii judeţene dublată de creşterea legitimităţii lor politice, respectiv a ponderii sprijinului popular pe care se bazează. În atari condiţii este previzibil că, pe de o parte, aceştia vor încerca să personalizeze puterea şi să echilibreze legitimitatea cu atribuţiile, intrând pe teritoriul Guvernului şi concurându-l cam în acelaşi fel în care se hărţuiesc astăzi şeful statului cu executivul republican. Pe de altă parte, liderii judeţeni vor încerca să îşi menţină influenţa prin distribuirea de privilegii, acordarea de protecţie personalizată şi menţinerea unor cercuri de fideli. Neputându-se sprijini pe instituţii vor căuta să se sprijine pe „supuşi. În măsura în care statul central nu şi-ar mai putea impune legile şi politicile în anumite domenii rezervate judeţelor am vorbi despre federalizare. Nu ar fi nimic rău în aceasta întrucât ar însemna că decizia se apropie de cel care îi suportă consecinţele iar flexibilitatea edificiului politic naţional s-ar mări.

Problema este că locul judeţelor în jocul de putere şi în ierarhia naţională a puterii va depinde de persoana şefului de judeţ şi de loialităţile personale pe care le va putea mobiliza. Or, asta nu este federalizare ci feudalizare. După cum bine spunea cineva, România tinde a fi tot mai puţin o spre a deveni, pur şi simplu, un teritoriu. Frumos, bogat, prietenos dar ocupat. Ocupat de români. Mai exact de grupări politice neo-tribale româneşti. Există, totuşi, speranţe! Una este ca dintre „baronii locali” şi în concurenţa dintre ei, să răsară cândva noi „prinţi” ai partidelor politice naţionale care să reabiliteze modernitatea democratică a statului. O alta stă în capacitatea Uniunii Europene de a construi o democraţie transnaţională şi o naţiune cosmopolită coerentă la nivel continental. Pentru o vreme, deci, privirile românilor se vor întoarce când spre liderii locali când spre instituţiile europene. Provizoriu, cel puţin, soarele nu va mai răsări la Bucureşti.”

De-a lungul vietii mele am avut parte de multe provocari. Fiecare din ele, chiar daca au fost mai dificile sau mai usoare, m-au intarit, m-au motivat si mi-au oferit prilejul sa cunosc foarte multi oameni. Marele castig al periplului meu prin lume a fost acela ca am putut sa comunic, sa schimb idei, sa invaţ multe lucruri de la cei intalniti. De aceea, aparitia in acest spatiu virtual constituie pentru mine deopotrivă o noua provocare si o aventura. Si incep aceasta aventura in blogosfera, cu speranta sincera ca voi putea intra in contact cu toti cei care cred ca schimbul de opinii si idei reprezinta un izvor nesecat de bunastare spirituala. De aceea, va invit la dialog!